Conservatorismul religios învață limbajul drepturilor fundamentale: Libertate. Libertatea religioasă. Libertatea de exprimare.

0
122

 

Drepturile omului au fost articulate la nivel international ca standarde legale, ca răspuns coordonat în fața celor mai oribile evenimente din istoria umanității pînă în acel moment, cele două războaie mondiale. În discursul său privind starea Uniunii din 6 ianuarie 1941, președintele F.D Roosevelt nu numai că solicită implicarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial însă articulează efortul de război ca parte a unei ordini internaționale bazate pe ceea ce Roosevelt numește ”cele patru libertăți fundamentale.”[1]

Au trecut 78 de ani din acel moment și, scoase din context și plantate pe Facebook, premisele lui Roosevelt pot să pară un diagnostic de politică internațională contemporană:

”Orice realist știe că modul de viață democratică este în acest moment asaltat în mod direct în orice parte a lumii – luat cu asalt fie prin folosirea armelor, fie prin diseminarea ascunsă a propagandei otrăvitoare de către cei care încearcă să distrugă unitatea și să promoveze neînțelegerea între națiuni care sunt încă în stare de pace… Niciun american realist nu se poate aștepta ca pacea unui dictator să aducă generozitate internațională, sau întoarcerea la adevărata independență, sau dezarmarea mondială, sau libertatea de exprimare, sau libertatea religiei – sau chiar afaceri profitabile.”[2]

Noii ordini propusă de tirania care bîntuia Europa și cuprindea treptat întreaga lume, Roosevelt îi contrapunea libertatea:

Libertatea înseamnă supremația dtrepturilor omului peste tot în lume.”[3]

Viziunea pe care președintele F.D. Roosevelt o propune pentru ordinea internațională în numele căreia le cere americanilor să plece la război și să realizeze eforturi de înarmare considerabile, ține de o ordine morală ce avea să se regăsească ulterior în Declarația universală a drepturilor omului adoptată la 10 decembrie 1948 și la a cărei elaborare a contribuit soția sa, Eleanor Roosevelt, ca un tribut adus viziunii soțului său.[4] Structura de bază a viziunii despre lume pe care o propune Roosevelt are ca fundament ceea ce el a identificat ca ”cele patru libertăți umane esențiale”:

Prima este libertatea de expresie și de exprimare – peste tot în lume.

A doua este libertatea fiecărei persoane de a se închina lui Dumnezeu în felul său – oriunde în lume.

A treia este libertatea față de dorință/nevoie (freedom from want) – care, tradusă în termeni mondiali, înseamnă înțelegeri economice care vor asigura fiecărei națiuni o viață sănătoasă în timp de pace pentru locuitorii săi – peste tot în lume.

A patra este libertatea față de frică (freedom from fear)- care, tradusă în termeni mondiali, înseamnă o reducere la nivel mondial a armamentelor într-un astfel de punct și într-un mod atât de profund încât nicio națiune nu va fi în măsură să comită un act de agresiune fizică împotriva oricărui vecin – oriunde in lume.”[5]

 

În timp ce eliberarea de nevoi (freedom from want), înțeleasă ca asigurarea unui standard de viață minimal, și eliberarea față de frică (freedom from fear), prezentată de Roosevelt ca dezarmare mondială, au devenit parte a retoricii standard care timp de aproape jumătate de secol au împărțit ideologic lumea în capitalism și socialism, pentru mult timp, libertatea religioasă și libertatea de exprimare au fost mult mai puțin instrumentalizate ideologic. Deși orice dictatură respectabilă în ultimii 50 de ani s-a consolidat inclusiv prin limitarea acestor libertăți, prin instituirea cenzurii, interzicerea unor credințe sau practici religioase, pînă de curînd, conținutul acestor drepturi nu a fost pus sub semnul întrebării.

De exemplu, în sistemul de drept european care are la bază Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale și care reprezintă modalitatea statelor membre ale Consiliului Europei de a își asuma în mai 1949 decizia de a construi un viitor al democrației, pluralismului, toleranței, egalității în drepturi, atît libertatea religioasă cît și libertatea de exprimare sunt articulate conceptual, fără acolade sau detalii superflue, cu afirmarea acestor drepturi, contrabalansată de includerea limitelor pe care fiecare dintre aceste drepturi le comportă.[6]

Noul tip de iliberalism care răspîndește cu rapiditate în ultimii ani un amestec toxic de populism – fanatism religios – suveranisme naționaliste depășite, aduce din nou în prim plan aceste două libertăți fundamentale. Libertatea religioasă este invocată de fiecare dată cînd religia e utilizată ca element identitar menit să justifice opțiuni politice. Paleta incantațiilor în numele religiosului este din ce în ce mai variată. Ea poate include realinieri geo-strategice, cum este cazul ofensivei pe care Federația Rusă o duce sub flamura ortodoxismului în fostul spațiu sovietic sau a statelor care au orbitat în zona de influență a URSS. Vizibile sunt anexarea Crimeei, conflictul din Ucraina, însă la fel de importante, deși desfășurate în o tonalitate minoră  și dese ori ratate de analiști, sunt intervențiile Federației Ruse în Balcani sau experiența recentă din Republica Moldova unde apropierea de Uniunea Europeană și ieșirea din sfera de influență a Uniunii Vamale creionate de Federația Rusă este prezentată ca un afront adus fibrei ortodoxe a statului.[7]

Tot sub flamura religiosului sunt subsumate și poziții care ar fi hilare în baza unui test de minimă rezonabilitate, dar care nu numai că au priză, ci se și multiplică îngrijorător: mici sau mari porniri teocratice care încearcă să impună în spațiul public o poziție determinată de o interpretare privată a unor precepte religioase. Lista acestor incursiuni în tărîmul restrîngerii drepturilor în numele religiozității unora e și ea din ce în ce mai creativă. În o primă etapă, tensiunea s-a creionat în ceea ce privește drepturi pe care le consideram cu toții ca fiind garantate ca parte a modernității și a recunoașterii femeii ca om. Iată însă că dreptul femeii de a dispune de propriul corp și de a lua decizii referitoare la propria viață este astăzi sub asediul unui așa-zis drept la viață al fătului nenăscut sau, mai nou, al dreptului ginecologului de a refuza să realizeze un act medical care constă din întreruperea legală de sarcină. Tot aici apare și inițiativa farmacistului care se prezintă și el ca un potențial obiector de conștiință pentru a refuza vînzarea de contraceptive.

O altă direcție a fost explorată recent în România prin referendumul realizat în baza inițiativei cetățenești de modificare a Constituției României în sensul introducerii unei definiții restrictive a familiei. Și în acest caz, inițiatorii au încercat impunerea ca definiție constituțională a definiției familiei pe care ei o dau din perspectiva propriei experiențe religioase. Nu pluralitatea de modele de familie recunoscute și protejate la nivel internațional[8] și nu realitatea sociologică contează în elaborarea normei, ci ethosul religios al unui grup vocal. În România, inițiativa de redefinire a familiei a fost boicotată cu succes de o societate care s-a dovedit mai aproape de modernitate decît de tradiționalism. Succesul invalidării referendumului din toamna lui 2018 este însă unul singular și în multe din țările din estul Europei ”familia” rămîne un front de lucru deschis pentru conservatori și cu perspective regionale așa cum o indică Congresul Mondial al Familiilor care a avut loc la Chișinău cu cîteva zile înainte de referendumul românesc. In încercarea de a impune un anumit conținut în definirea căsătoriei sau a familiei, invocarea opțiunilor religioase se face în detrimentul dreptului la viață intimă, privată și de familie, precum și cu ignorarea demnității umane. Numai familia binecuvîntată de aprobarea actorului religios pentru că corespunde ecuației bărbat+femeie=copii poate beneficia de recunoaștere legală și, implicit de protecție din partea statului. Părintele care își crește singur copilul după divorț, cuplul de același sex sau de sex diferit care nu este însă căsătorit reprezintă non-familii în opinia conservatorilor religioși. Astfel, o parte esențială din identitatea fiecăruia dintre aceste persoane este anulată și accesul lor la servicii sociale sau beneficii este condiționat de normalizarea în forma căsătoriei sau refuzat complet, deși în mod paradoxal măsurile de protecție au ca scop chiar susținerea familiei ca relație de durată, care implică devoțiune. Variațiunile pornind de la tema familiei tradiționale includ adoptarea de măsuri care ar face divorțul mai dificil sau încercarea de a prezenta măsurile menite să sancționeze violența domestică drept forme abuzive de imixtiune în viața familiei. În mod paradoxal, în numele protejării familiei tradiționale, actorii conservatori religioși denunță așadar Convenția Consiliului Europei pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice așa cum s-a întîmplat recent în Bulgaria.[9]

Obsesia pentru familia tradițională și afirmarea acesteia merge însă mai departe către zona în care educația modernă este prezentată ca punînd în pericol valorile tradiționale, ceea ce ar justifica refuzul părinților ca elevii să participe la anumite ore de curs. Orele de biologie, de exemplu, aduc față în față creaționismul și evoluționismul, orele de educație civică au menirea de a îi încuraja pe elevi să se asume ca subiecți cu drepturi și responsabilități și nu ca marionete ale unui pater familias benevolent sau, în puținele cazuri în care au supraviețuit atacului constant, orele de educație pentru sănătate generează riscul ca imediat ce vor afla că au organe sexuale elevii să le și folosească. De aici pînă la retragerea copiilor din școlile de masă și educarea lor acasă, departe de pericolele și tentațiile modernității nu mai e mult. La Chișinău, în timpul Congresului Mondial al Familiilor, un întreg seminar a fost dedicat educării copiilor acasă. Desigur, părinții au dreptul de a decide în legătură cu educația propriilor copii. Acest drept implică însă și o responsabilitate, aceea de a acționa în sensul asigurării interesului superior al copilului. Dreptul părintelui de a decide și de a impune o linie de educație fundamentată religios poate însă intra în conflict cu dreptul copilului de a avea parte de o educație care să îi permită integrarea socială și reușita profesională și dezvoltarea armonioasă ca individ și ca cetățean.

Un alt pericol pentru familia tradițională este identificat de conservatorii religioși ca venind din partea comunității LGBT (lesbiene, gay, bisexuali și transexuali). Aparent familia tradițională poate fi salvată doar prin negarea umanității acestor persoane, prin ignorarea informației științifice care scoate din zona clinică homosexualitatea și transexualitatea sau prin definirea ca ”propagandă homosexuală”, interzicerea și sancționarea mesajelor prin care aceste persoane își afirmă și își explică existența, orientarea sexuală și identitatea de gen.[10] Simpla prezență a acestor persoane ofensează, orientarea sexuală sau identitatea lor de gen ajunge să îi definească mai mult decît orice altă parte a identității lor, le monopolizează existența și îi deturnează – și pe ei și pe cei care aleg să se lase definiți de frica sau de ura pe care simt nevoia să le exprime public prin anatemizare. Invocarea elementului religios ca justificare pentru marginalizarea homosexualilor sau a persoanelor trans se întîlnește în acest context cu invocarea celeilalte libertăți fundamentale articulate de Roosevelt.

Libertatea de exprimare reprezintă celălalt stindard pe care îl desfășoară și îl flutură în fața ochilor noștri cei care sunt acuzați că incită la ură, că manipulează, distorsionează, mint, că promovează ceea ce Roosevelt numea ”diseminarea ascunsă a propagandei otrăvitoare.” Așa cum este important să înțelegem ce înseamnă libertatea de conștiință, care sunt limitele libertății religioase și să reacționăm în momentul în care invocarea libertății religioase se transformă într-un abuz al dreptului, este esențial să înțelegem că libertatea de exprimare implică exercitarea sa responsabilă și că la rîndul său comportă limite.[11] Incitarea la ură împotriva oricărui grup, diseminarea în mod conștient de informație falsă pentru a genera marginalizare și ostracizare, cu scopul de a reduce drepturile și libertățile altora[12] constituie exprimare, nu însă și o formă de exercitare a libertății de exprimare care este legală.

Împachetate în pretenții prezidențiale sau de Congres Mondial al Familiilor sau nu, articulate în Moldova, România sau oriunde în regiune, este important să discutăm despre astfel de inițiative de restrîngere a drepturilor în numele drepturilor, inițiative subsumate sub umbrela unei greșite înțelegeri a libertății în general, a libertății religioase și a libertății de exprimare în special, precum și a unei complete ratări a definiției pe care nu o putem ignora de la 1789 de cînd a fost statuată în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului:

„Libertatea este (posibilitatea) de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelor limite care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”[13]

 

[1] Discurs disponibil online la: https://en.wikisource.org/wiki/The_Four_Freedoms_speech.

[2] F. D. Roosevelt, State of the Union Address, 6 ianuarie 1941. Discurs disponibil online la: https://en.wikisource.org/wiki/The_Four_Freedoms_speech.

[3] F. D. Roosevelt, State of the Union Address, 6 ianuarie 1941. Discurs disponibil online la: https://en.wikisource.org/wiki/The_Four_Freedoms_speech.

[4] Jack Donnelly, Universal Human Rights in Theory and Practice.

[5] F. D. Roosevelt, State of the Union Address, 6 ianuarie 1941. Discurs disponibil online la: https://en.wikisource.org/wiki/The_Four_Freedoms_speech.

[6] Convenția europeană pentru protecţia drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei, 1950.

[7] Cristian Doroftei, Religia ca factor de mobilizare politică în Republica Moldova, disponibil la:  http://www.platzforma.md/arhive/386485.

[8] Organizația Națiunilor Unite, Comitetul pentru Drepturile Omului, Report of the Working Group on the issue of discrimination against women in law and in practice, 2 April 2015, A/HRC/29/40.

[9] Consiliul Europei, Convenția de la Istanbul disponibilă la: https://www.coe.int/en/web/istanbul-convention/text-of-the-convention.

[10] https://www.bbc.com/news/world-europe-40338637.

[11] Romanița Iordache, De ce ura își are limitele ei legale, disponibil la: https://adevarul.ro/news/politica/de-ura-isi-limitele-legale-1_594a9c385ab6550cb85d7cde/index.html.

[12] Cauza Curții Europene a Drepturilor Omului, Glimmerveen şi Hagenbeek împotriva Olandei, 8348/78 şi 8406/78, 11.10.1979.

[13] Art.IV din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, 1789.

___________________

Articolul a fost publicat inițial pe Portalul PLATZFORMA – Revistă de critică socială.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRefuzați extrădarea jurnalistul turc Kamil Demirkaya
Articolul următorCum nu vom avea monitorizare electronică a prezenţei nici la alegerile europarlamentare
Romanița Iordache
Licențiată a Facultății de Drept a Universității București, Romanița Iordache și-a continuat studiile post-universitare la Central European University, în cadrul programului de LLM în Drept constituțional comparat și în cadrul New York University School of Law, unde a absolvit programul de LL.M în Dreptul internațional al drepturilor omului. Studiile doctorale în cadrul universității Karl Franzens din Graz, Austria au fost realizate pe tematica managementului diversității și al guvernării în contextul Uniunii Europene. Romanița a beneficiat de burse de cercetare din partea Columbia Law School din SUA, a Centrului de Drepturile Omului al Universității Essex din Marea Britanie, a Institutului Abo din Finlanda și a Università di Bologna, Italia. Ca specialist în domeniul drepturilor omului, Romanița a lucrat pentru Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul Europei, Organizația Internațională a Muncii, diferitele agenții ONU, Human Rights Watch. În același timp, a susținut voluntar organizații de drepturile omului din România și Republica Moldova. În prezent, Romanița asigură analiza juridică în calitate de expertă independentă pentru România în cadrul rețelei pe tematica nediscriminării și egalității înființată de Comisia Europeană - European Equality Law Network și este coordonatoarea echipei de experți de drepturile omului care susține din România rețeaua FRANET a Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene. În același timp, Romanița este vicepreședinta Asociației ACCEPT și președinta Agenției de Dezvoltare Comunitară Împreună.